Palatul Oştirii

Palatul Oştirii din Iaşi

Palatul Oştirii din Iaşi

Imobilele corpurilor de trupă din incinta Curţii domneşti din Iaşi, deşi refăcute după incendiul din 1784, deveniseră neîncăpătoare.

În martie 1845, conducerea “Miliţiei pământeşti” făcea cunoscut autorităţilor superioare că spaţiul clădirilor pentru cazarea garnizoanei militare din Iaşi este nesatisfăcător, fiindcă nu există un imobil special pentru păstrarea şi depozitarea armamentului şi muniţiei, nici manej, nici feredeu (baie), iar spitalul militar, mult redus ca întindere, era lipsit de “toate îndemânările”.

Pentru asemenea motive temeinice, la 24 martie 1845 “generalul inspector al miliţiei” a cerut să se construiască un imobil nou, pe “platoul” de la Copou, pe terenul de dincolo de “bariera Podului verde”, care făcea parte din “moşia Copoului”, aflată atunci în proprietatea Mănăstirii Trei Ierarhi, a agăi Vasile Drăghici şi a altora, unde se construise deja “pulberăria”. Tot în jurul acestei date, bateria de artilerie fusese cazată într-un imobil de lângă Podul Roş.

Sfatul administrativ al Principatului Moldovei şi-a însuşit propunerea “generalului inspector al miliţiei” şi, la 3 aprilie 1845, a cerut domnitorului Mihail Sturdza s-o aprobe. Domnitorul a avizat favorabil proiectul, ştiind că în “odăile” de la “Curtea veche” nu puteau fi cazaţi ostaşii garnizoanei ieşene pentru că nu aveau teren de instrucţie, iar depozitul de muniţii, primitiv amplasat în curte, devenise un pericol permanent pentru ostaşi şi pentru o parte din populaţia capitalei. Insuficienţa resurselor bugetare, cumulată cu apariţia altor priorităţi şi, desigur, cu „vălmăşagul” anilor care au urmat până la îndepărtarea din scaunul domnesc a lui Vodă Sturdza (1849) vor fi constituit, de bună seamă, motive temeinice pentru amânarea începerii lucrărilor. Obiectivul a fost preluat, aşadar, de succesor şi trecut pe lista urgenţelor încă din primul său an de domnie.

Urmaşul lui Mihail Sturza, Grigore Al. Ghica, după ce a înfiinţat batalionul al doilea de pedestrime al “străjii pământeşti”, s-a gândit să urgenteze construirea cazărmii de la Copou. Dovadă în acest sens este şi adresa din 19 ianuarie 1850 a Departamentului Lucrărilor Publice (condus de cărturarul şi militantul unionist Mihail Kogălniceanu), către primul arhitect al statului, Al. Costinescu, document prin care, informându-l de avizul favorabil al noului domnitor pentru construcţia cazărmi din Copou „în locul celei din ograda Palatului Administrativ”, îi cerea să elaboreze „planurile trebuincioase la această importantă lucrare”, însă după ce va fi obţinut şi lămuririle necesare din partea comandamentului oştirii. În numele acestuia, general-inspectorul Nicolae Mavrocordat comunica Departamentului, la 24 februarie acelaşi an, toate „modificaţiile” propuse acelui plan, în prezenţa colonelului Singurov (inginer militar rus, specialist în construcţii de drumuri şi poduri, adus în Moldova de Pavel Kisselef în vremea administraţiei provizorii ţariste; a rămas apoi în slujba autorităţilor statului, fiind avansat de domnitorul Grigore Al. Ghica la gradul de polcovnic sau colonel), a lui M. Kogălniceanu şi a arhitectului-şef Costinescu, cu rugămintea de a transmite bruionul şi Hătmăniei, „spre observare”.

Terenul afectat construcţiilor principale şi corpurilor auxiliare avea o suprafaţă de 38.000 “stânjeni cvadraţi sau 13 fălcii şi o treime”. Bezmănul ce trebuia plătit mănăstirii Trei Ierarhi s-a fixat la un preţ dublu faţă de cel plătit la particulari, adică la trei galbeni falcea. Fiindcă mănăstirea tergiversa încheierea tranzacţiei, nemulţumită probabil, nu se ştie cauza, Departamentul Lucrărilor Publice a venit cu propunerea ca să i se “plătească odată pentru totdeauna patru sute de galbeni”, valoarea bezmănului pe zece ani, pentru ca terenul să rămână pe veci în proprietatea statului, potrivit articolului 479 din Condica civilă.

Cu toate greutăţile cauzate de grava criză economică în care se zbătea ţara, foametea făcând ravagii, plus datoria de un milion de “carboave” pretinsă de guvernul ţarist drept cheltuieli pentru trupele sale care înăbuşiseră revoluţia de la 1848, domnitorul Grigore Al. Ghica a dispus ca la 22 iunie 1850, „gioi, la 8 ceasuri”, să se facă “ţeremonia punerii pietrei de temelie la noua cazarmă de infanterie ce are a se zidi la Copou”.

Documentaţia fiind încheiată şi avizată, s-a şi trecut la pasul următor, pregătirea şantierului pentru inaugurarea festivă a lucrărilor proriu-zise, etapă în care întâlnim numele arhitectului St. Berzak, implicat în acţiunea de mobilizare a sacagiilor din oraş pentru transportul apei necesare stingerii varului, acţiune facilitată birocratic de acelaşi grijuliu director al Departamentului Lucrărilor Publice, Mihail Kogălniceanu.

După consumarea momentului inaugural al construcţiei cazărmii, din ziua de 22 iunie 1850, lucrările au demarat în ritm şi condiţii relativ normale, prin raportare la împrejurări, cu reuşite, dar şi sincope, în funcţie de interesele majore şi de gradul de implicare a autorităţilor statului. Ritmul va fi fost impus desigur, în perioada următoare, de resursele materiale, financiare şi umane angajate, variabile de la an la an şi chiar de la sezon la sezon. Se adăugau însă dificultăţile generate de starea drumurilor şi de precaritatea sau insuficienţa mijloacelor de transport necesare pentru aducerea nisipului şi a pietrei din carierele de la Păun, Bârnova şi Ciurea, ca şi incidentele sau accidentele mai puţin prevăzute. De pildă, la 8 iunie 1852, Departamentul Lucrărilor Publice cerea domnitorului Ghica să aprobe ca – după moartea arhitectului Berzak, care supraveghease lucrările şantierului până atunci şi până la venirea noului arhitect din Prusia – lucrările să fie conduse de arhitectul Carl von Kugler.

Volumul edificiului proiectat – de plan patrunghiular – cu patru nivele, era imens şi nerealizabil faţă de resursele financiare de atunci ale Moldovei. Până la plecarea lui Grigore Al. Ghica din scaun (8 iulie 1856), de-abia se turnaseră temeliile şi se ridicase jumătate din înălţimea primului nivel. Din această cauză, proiectul n-a mai fost continuat, ci chiar abandonat. Trupele care nu încăpeau în imobilele de la Curtea domnească, după secularizarea bunurilor mănăstirilor închinate, au fost cantonate la mănăstirea Cetăţuia – infanteria şi la Frumoasa, în 1866, în fostul palat domnesc – artileria.

După anul 1866, la insistenţele parlamentarilor ieşeni, guvernul l-a însărcinat pe acelaşi arhitect Carl von Kugler să revizuiască şi să reducă vechiul proiect, pentru „complectarea zidirei cazarmei din Copou”. Deşi von Kugler s-a conformat indicaţiilor primite, şi proiectul său a fost apreciat ca fiind prea mare şi prea costisitor. În anul 1870, P.A.Tobai, inginer-arhitect al Ministerului de Război, a realizat „un nou plan, pe bază simplă liniară”, mult redus faţă de cele anterioare, care prevedea un spaţiu de cazare pentru două mii de ostaşi. Acesta a fost avizat favorabil de guvern, la insistenţele colonelului Cernat, comandantul Diviziei a IV-a. Lucrările, reluate în 1872, s-au terminat abia în toamna anului 1880.

Actuala clădire nu este decât o aripă a edificiului proiectat în timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, fiindcă s-au lăsat la o parte corpul central şi aripa dreaptă. Temeliile nefolosibile s-au distrus. Lângă construcţia terminată în 1889 s-au mai înălţat una, mai mică, cu două nivele, pentru escadronul de jandarmi călări, pavilioane pentru spitalul militar, depozite de muniţii, manutanţa, grajduri etc.

Edificiul fostei cazărmi de la Copou, unul din cele mai mari din Iaşi, are, ca elemente arhitecturale exterioare distincte, patru turnuri masive de colţ, cu creneluri, turnuleţe şi numeroase alte elemente decorative, cu precădere gotice şi alte detalii caracteristice.

Deşi construcţia a durat circa treizeci de ani şi planul iniţial a suferit prefaceri şi reduceri masive, edificiul de la Copou rămâne unul din principalele monumente de arhitectură ale Iaşului, proiectat la mijlocul secolului al XIX-lea.

Cladirea este monument istoric, aşa cum apare la pagina 99 a Listei monumentelor istorice din Iaşi

Imagini