Palatul Oştirii

Palatul Oştirii din Iaşi

Palatul Oştirii din Iaşi

Imobilele corpurilor de trupă din incinta Curţii domneşti din Iaşi, deşi refăcute după incendiul din 1784, deveniseră neîncăpătoare.

La 27 martie 1845, conducerea “Miliţiei pământeşti” făcea cunoscut autorităţilor superioare că spaţiul clădirilor pentru cazarea garnizoanei militare din Iaşi este nesatisfăcător, fiindcă nu există un imobil special pentru păstrarea şi depozitarea armamentului şi muniţiei, nici manej, nici feredeu (baie), iar spitalul militar, mult redus ca întindere, era lipsit de “toate îndemânările”.

Pentru asemenea motive temeinice, la 24 martie 1845 “generalul inspector al miliţiei” a cerut să se construiască un imobil nou, pe “platoul” de la Copou, pe terenul de dincolo de “bariera Podului verde”, care făcea parte din “moşia Copoului”, aflată atunci în proprietatea mănăstirii Trei Ierarhi, a agăi Vasile Drăghici şi a altora, unde se construise deja “pulberăria”. Tot în jurul acestei date, bateria de artilerie fusese cazată într-un imobil de lână Podul Roşu.

Sfatul administrativ al Principatului Moldovei şi-a însuşit propunerea “generalului inspector al miliţiei” şi, la 3 aprilie 1845, a cerut domnitorului Mihail Sturza s-o aprobe. Domnitorul a avizat favorabil proiectul, ştiind că în “odăile” de la “Curtea veche” nu puteau fi cazaţi ostaşii garnizoanei ieşene pentru că nu aveau teren de instrucţie, iar depozitul de muniţii, primitiv amplasat în curte, devenise un pericol permanent pentru ostaşi şi pentru o parte din populaţia capitalei.

Urmaşul lui Mihail Sturza, Grigore Al. Ghica, după ce a înfiinţat batalionul al doilea de pedestrime al “străjii pământeşti”, s-a gândit să urgenteze construirea cazărmii de la Copou.

Terenul afectat construcţiilor principale şi corpurilor auxiliare avea o suprafaţă de 38.000 “stânjeni cvadraţi sau 13 fălcii şi o treime”. Bezmănul ce trebuia plătit mănăstirii Trei Ierarhi s-a fixat la un preţ dublu faţă de cel plătit la particulari, adică la trei galbeni falcea. Fiindcă mănăstirea tergiversa încheierea tranzacţiei, nemulţumită probabil, nu se ştie cauza, Departamentul lucrărilor publice a venit cu propunerea ca să i se “plătească odată pentru totdeauna patru sute de galbeni”, valoarea bezmănului pe zece ani, pentru ca terenul să rămână pe veci în proprietatea statului, potrivit articolului 479 din Condica civilă.

Cu toate greutăţile cauzate de grava criză economică în care se zbătea ţara, foametea făcând ravagii, plus datoria de un milion de “carboave” pretinsă de guvernul ţarist drept cheltuieli pentru trupele sale care înăbuşiseră revoluţia de la 1848, domnitorul Grigore Al. Ghica a dispus ca la 22 iunie 1852 să se facă “ţeremonia punerii pietrei de temelie la noua cazarmă de infanterie ce are a se zidi la Copou”.

Volumul edificiului proiectat – de plan patrunghiular – cu patru nivele, era imens şi nerealizabil faţă de resursele financiare de atunci ale Moldovei. Până la plecarea lui Grigore Al. Ghica din scaun (8 iulie 1856), de-abia se turnaseră temeliile şi se ridicase jumătate din înălţimea primului nivel. Din această cauză, proiectul n-a mai fost continuat, ci chiar abandonat. Trupele care nu încăpeau în imobilele de la Curtea domnească, după secularizarea bunurilor mănăstirilor închinate, au fost cantonate la mănăstirea Cetăţuia – infanteria şi la Frumoasa, în 1866, în fostul palat domnesc – artileria.

După anul 1866, guvernul, la cererea ieşenilor, a însărcinat pe arhitectul Carol Kugler să revizuiască şi să reducă vechiul proiect al cazărmii lui Grigore Al. Ghica. Deşi Carol Kugler s-a conformat indicaţiilor primite, şi proiectul său a fost apreciat ca fiind prea mare şi prea costisitor. Un nou proiect, al arhitectului P.A.Tebal, din 1870, mult redus faţă de cele anterioare, care prevedea un spaţiu de cazare pentru două mii de ostaşi, este avizat favorabil de guvern, la insistenţele colonelului Cernat, comandantul Diviziei a IV-a. Lucrările, reluate în 1872, s-au terminat de-abia în toamna anului 1880.

Actuala clădire nu este decât o aripă a edificiului proiectat în timpul domniei lui Grigore Al. Ghica, fiindcă s-au lăsat la o parte corpul central şi aripa dreaptă. Temeliile nefolosibile s-au distrus. Lângă construcţia terminată în 1889 s-au mai înălţat una, mai mică, cu două nivele, pentru escadronul de jandarmi călări, pavilioane pentru spitalul militar, depozite de muniţii, manutanţa, grajduri etc.

Edificiul fostei cazărmi de la Copou, unul din cele mai mari din Iaşi, are, ca elemente arhitecturale exterioare distincte, patru turnuri masive de colţ, cu creneluri, turnuleţe şi numeroase alte elemente decorative, cu precădere gotice şi alte detalii caracteristice.

Deşi construcţia a durat circa treizeci de ani şi planul iniţial a suferit prefaceri şi reduceri masive, edificiul de la Copou rămâne unul din principalele monumente de arhitectură ale Iaşului, proiectat la mijlocul secolului al XIX-lea.

Cladirea este monument istoric, aşa cum apare la pagina 99 a Listei monumentelor istorice din Iaşi

Imagini